Primăria Caţa

40449 Vizualizări

Tip: Comuna

Comuna Cața este situată în partea de nord a județului Brașov, la granița cu județele Harghita și Mureș. Aceasta este formată din cinci sate: Cața, Beia, Drăușeni, Ionești și Paloș, centrul administrativ fiind satul Cața. Distanța față de municipiul Brașov este de aproximativ 69 km către nord-vest, iar Odorheiu Secuiesc se află la doar 36 km spre nord.

Conform recensământului din 2021, populația comunei Cața era de 2.571 de locuitori, compusă dintr-o diversitate etnică: 42,75% români, 32,59% romi și 18,79% maghiari. Această diversitate se reflectă și în viața culturală a comunității.

Zona este recunoscută pentru peisajele pitorești și pentru prezența a trei biserici fortificate, situate în satele Cața, Beia și Drăușeni, care amintesc de istoria bogată a regiunii transilvănene și de comunitățile săsești care au locuit în trecut aceste meleaguri.

Comuna beneficiază de un peisaj rural autentic, cu tradiții bine păstrate și un cadru natural deosebit, fiind atractivă atât pentru turiști, cât și pentru cei care își doresc liniște și aer curat. De-a lungul timpului, persoane notabile originare din Cața au contribuit la dezvoltarea comunităților din România, printre acestea numărându-se și fondatorii celebrului restaurant Caru' cu Bere din București.

Persoane din institutie

Primar: Liviu Ioan Vocilă
Viceprimar: Denes Kelemen
Secretar General delegat: Nicoleta Croitoriu-Iakab
Contabil: Alunița Elisabeta Barbu
Agent Agricol: Camelia Damian

Numele localităților aflate în administrație

Caţa, Beia, Ioneşti, Drăuşeni, Paloş

Așezarea geografică

Scurt istoric:
Comuna Caţa este aşezată în judeţul Braşov. În raport cu marile unităţi ale reliefului comuna Caţa şi satele aparţinătoare este aşezată în partea central estică a ţării, în sud- estul Podişului Transilvaniei, în Depresiunea Homoroadelor.
Ocupă partea de nord a judeţului Braşov, la o distanţă de 78 km de mun. Braşov şi la 11 km de oraşul Rupea.
Drumul naţional Braşov- Sighişoara, cu o ramificaţie de 8 km,, drum judeţean, asigură legătura comunei cu reşedinţa judeţului. Staţia de cale ferată se află la 1 km de centrul comunei.
Comuna este formată din cinci sate: Caţa, satul de reşedinţă, Beia la 12 km, Drăuşeni la 7km, Paloş la 5 km şi Ioneşti la 9 km distanţă de Caţa.
Caţa ca şi satele componente, a fost întemeiată în Evul Mediu. Doar prin urmele materiale, descoperite întămplător, deoarece nu s-au întreprins sapături arheologice sistematice, s-a ajuns la concluzia că pe teritoriul respectiv aceste obiecte ,,vorbitoareˮ atestă existenţa de locuinţe omeneşti cu mult mai vechi decât începuturile feudalismului. Primii colonişti saşi au fost aduşi in Transilvania la mijlocul sec. al XII-lea. Ei proveniau din partea de Vest a Europei , din ţinuturile Rinului şi Moselei, din Flandra şi Luxemburg. Primul document care vorbeşte despre ei, datează din anii 1192-1194.
Originea denumirii de “Caţa” se trage din cuvântul german “Katzendorf” – satul pisicilor- etimologia toponimului pornind de la cotele de piei de pisici sălbatice, pe care populaţia săsească trebuia să le dea cu regularitate Curţii regale maghiare.
Conform vechii împartiri administrative existente pâna în anul 1876, așezarea a aprținut de Scaunul Rupea și a făcut parte ca localitate liberă din Pamântul crăiesc și din capitulul Kosd. S- au făcut diverse studii și analize în ce privește originea denumirii staului. În documentele vremurilor, Cața apare între secolele al XIV-lea și al XV-lea sub denumirile de Cacza, Katzen, Kacza și Katza pentru localizarea satului Katzendorf în harta lui Honterus. Există și o mențiune care arată că așezarea avea în anul 1488, o școală, 5 pastori, 92 de gospodarii și doi săraci. Originea denumirii satului Drăuşeni datează din anul 1224 când satul se numea „Terra Daraus” – Pământul şoimilor şi este amintită ca o localitate săsească, Draws în 1468, Dravs în 1477.Din sec.al XIII – lea vechea vatră, locuită până atunci de băştinaşi a început să fie colonizată de saşi. Pe teritoriul satului Drăuşeni s- au descoperit monezi de factură romană datând din sec.al III – lea al erei noastre.
În 1224, satul este pomenit ca punctul extrem nord- estic în care s-a produs colonizarea saşilor. Documentul emis de cancelaria regală a Ungariei stabilea drepturile şi îndatoririle coloniştilor. Drăuşeniul figurează prin numele german Drass.
Iniţial, la sfârşitul secolului XIII, biserica din Drăuşeni a fost construită în stil romanic, cu plan rectangular şi un turn- clopotniţă, pe latura vestică. În secolul următor, nava principală este decorată cu fresce. Pe latura sudică se mai poate vedea ilustrarea legendei Sfintei Ecaterina din Alexandria.
Pe latura vestică a turnului se remarcă un portal bogat decorat, care este considerat unic între lucrările romanice transilvănene. Stilul arhitectural îmbină elementele romanice cu cele gotice. Pe de altă parte, tribuna-balcon, mobilierul din cor şi stranele sunt lucrate în stil popular săsesc. Parte din acest mobilier a fost realizat în secolele XVII şi XVIII.
În cursul lucrărilor de fortificare realizate în secolele XV şi XVII au fost demolate navele laterale şi absida de est, iar corul a fost prevăzut cu un nivel de apărare. Turnul- clopotniţă se înalţă lipindu- se de el alte două turnuri spre apus. Lângă biserică, în partea de răsărit, se ridică alte două turnuri cu secţiune pătrată. Zidul de incintă, întărit cu cele şase turnuri, a fost şi el ridicat şi extins în etape succesive. Un drum de stajă era dispus de jur- împrejurul zidului.
Săpăturile arheologice au dezvăluit o altă particularitate a modului în care au fost realizate fortificaţiile. La temelia zidului de incintă au fost aşezate blocuri imense de piatră pentru a nu permite asediatorilor să sape tuneluri pe sub acesta!
Locul este fermecător, căci în spatele zidului, înconjurând biserica, cresc flori de câmp şi tufe de soc, iar în turnul- clopotniţă veghează un orologiu străvechi.
Satul Paloş are o frumoasa istorie şi legend. Legenda spune că, satul Paloş îşi are originea ca aşezare a vetrei satului încă din anii 101 – 105, la locul denumit,”Fânaţe la plute”,lângă Pădurea Lenţea,(locul unde şi astăzi există arbori- plute-), din timpul războaielor dacice (101 – 102 primul război dacic, iar in anul 106,-vara, al doilea război dacic, când este asediată şi cade Sarmizegetusa), despre care legenda spune că un anume Claie Gurie, dacă ar fi întemeiat o famile şi a construit o casă pentru el cât şi pentru copii lui un fecior şi două fete. Acestea se pare că s-a petrecut chiar înainte de anul 100 d.Ch. feciorul şi ginerele lui Gurie, participaseră la războiul dintre Traian şi Decebal.
La cel de al doilea război din 105 – 106 ar fi luat parte chiar Claie Gurie, fiul şi ginerii lui, dintre care un ginere ar fi murit în luptele de la Sarmisegetuza, când a căzut şi Decebal. În acest timp, întâmplarea face ca unul dintre fii săi să găsească un străin rănit în Pădurea Lenţea, acesta vorbea un grai deosebit.
Claie Gurie, a înţeles graiul rănitului l-au îngrijit până la însănătoşire. Între timp o ceată de oştaşi romani, ajunşi în această vatră a lui Gurie, au fost impresionaţi de grija purtată faţă de camaradul lor,recompesând familia lui Gurie cu multe daruri. Soldatul rănit se numea Trinius, în timpul îngrijirii lui acesta a învăţat, multe cuvinte dacice,iar la rândul lor cei din familia lui Gurie au învăţat multe cuvinte romane. Astfel soldatul Trinius a povestit că este originar din Capua, Italia.
După însănătoşire Trinius s-ar fi prezentat la Rupidava (Rupea),unde era deja constituită o administraţie romană, cerând s-ă rămână acolo unde s-a născut pentru a doua oară. Mai târziu s-a căsătorit cu una din fetele lui Gurie, al cărui bărbat murise la Sarmisegetuza alături de viteazul Decebal.
După aproape două secole de trai liniştit se produc năvălirile barbarilor din partea răsăriteană. În faţa acestora, locuitorii Daciei au luptat vitejeşte cu paloşul în mînă pentru a-şi apăra glia, graiul şi neamul.
Năvălirile cetelor popoarlor migratoare, au determinat pe locuitorii vetrei de La Plute, ca pe dealul din apropiere, numit Dealul Negru, astăzi “ Gherghelăul”înalt de 786 m. să-şi înstaleze o strajă care să le servească la observarea apropierii cetelor barbare şi darea de semnale de alarmă, suflând în corn şi prin semnale luminoase, astfel ca locuitorii vetrei să se poată retrage la adapost în Pădurea Lenţea din apropiere pentru a-şi proteja vieţiile,cât şi proviziile, dar şi pentru ca, locuitorii din Rupidava, de pe dealul cetăţii să perceapă semnalele date de pe dealul Negru şi să-şi ia măsuri de adăpostire sau să le vină în ajutor celor de La Plute.
Legenda spune că într- o zi a sosit o ceată mare cu un prinţ rănit, care a şi murit pe aceste locuri şi că, l-au înhumat formând o movilă în apropiere, cunoscută astăzi sub denumirea de Gorgănel. Prinţul a fost îngropat cu lancea în mâna stângă, iar în dreapta cu buzduganul, pe mormânt au înfipt paloşul prinţului, de unde vine si numele satului Paloş.
În aceste locuri au fost descoperite relicve ale unei civilizaţii preistorice, cum ar fi cioburi ceramice de vase şi oale, ulcele şi blide, unelte confecţionate din piatră şi din os, topoare din piatră cu coadă,(o parte din aceste relicve, cioburi obiectei arheologice, descoperite în vechea vatră au fost expuse prin colecţia Gh.Cernea, la muzeele din Sibiu,Mediaş,Sighişoara,Rupea şi în casa memorială a colecţionarului- muzeograf din satul Paloş).
Atunci se pare că cei din clanul lui Gurie s-au hotărât să-şi caute un alt loc mai prielnic pentru o vatră undeva mai aproape dar şi cu surse de apă permanente. Aşa se face că s-au aşezat la confluenţa celor trei pâraie, de mai jos situate în lunca acestora, luând cu ei şi acel paloş înfipt în movila Gorgănel, pe care l-au împlântat în locul noii vetre .Aici si-au construit adăposturi, ceva mai sus de zona de confluenţă a pâraielor astfel ca să fie feriţi de apele revărsate ale pâraielor în anotimpurile ploioase. Locul se numeşte astăzi în ungher de pe uliţa Cocoroveni, un loc expus razelor calde ale soarelui şi cu izvoare subterane de apă potabilă, unde şi-au construit o fântână.Fântâna se numeşte Fântâna lui Gurie şi aceasta mai există şi astăzi intr-o stare degradată
În anul 1888,este edificata noua BISERICA DIN CENTRUL SATULUI PALOȘ, construită după modelul architectural a celei din orașul MISKOC,din Ungaria locul unde s-a născut marele MITROPOLIT AL ARDEALULUI ANDREI SAGUNA. În acea perioada la Paloș ,preot paroh era TEOFIL N. GHEAJA, al doilea preot din dinastia de preoți ai familiei Gheaja,care au slujit în satul Paloș, timp de peste 160 de ani aproape consecutiv.
Aceasta familie de preoți ,urmași din tată în fiu au păstorit credincioși satului Paloș, încă din anul 1780, până în anul 1948, când s-a stins ultimul descendent ,preotu și dascălul, Emil T.Ghea.
În faţa sfintei biserici ortodoxe din Paloş, tăcute şi parcă uitate străjuiesc două monumente ridicate de fii satului recunoscători: unul este dedicat eroilor din primul război mondial, ridicat de doi luptători pentru reîntregirea neamului (Nicolae Băia şi Ioan Negoi), iar al doilea este închinat eroilor din al doilea război mondial, ultimul ridicat în anul 1983. Pentru marile idealuri naţionale, tineretul din Paloş a dat un greu tribut de sânge. Căzuţi la Mărăşeşti şi Oituz, prin trecătorile munţilor sau prin stepele ruseşti, sacrificiul lor a fost consemnat în diverse lucrări scrise de Gheorghe Cernea- etnolog, Gheorghe Codrea – dascăl cu grai luminat, Vasile Ghibedea- profesor de geografie şi de distinsul coloner (în rezervă) Ioan Negoi. În vârful cimitirului din Paloş o cruce istorică bătută de vânturi şi troienită de albele zăpezi ale uitării, aminteşte de sacrificiu familiei dr. Ioan Iosif. Întreaga familie a fost arestată şi deportată în anul 1917 în lagărul de concentrare de la Sopron (Ungaria). Soţia Mărioara şi cele două fetiţe gemene născute în detenţie au murit imediat după naştere. Dr. Iosif a fost un militant pentru Unire, deputat în primul parlament al României Mari, a participat în calitate de expert (ca delegat al lui Iuliu Maniu) la Conferinţa de Pace de la Paris. Alături, dinastia de preoţi Gheaja le cântă veşnica pomenire. Şi tot alături, marele folclorist Gheorghe Cernea le murmură un permanent şi duios cântec de leagăn. Sora folcloristului, Rozalia Cernea, privighetoare a Ardealului şi poetă populară, odihneşte în cimitirul din Albeşti.
În anul,1901, prin grija preotului paroh din Paloș, Patriciu Pintea, se construiește primul local de școală cu două săli de clasă, în centrul satului lângă biserică, până la acea dată școala a funcționat în vechea casă parohială situate în cimitirul satului, lânga vechea bisericuță. Dascălii au fost, Barsan Eroftei și Emil T.Gheaja, apoi au fost o vreme învățătorul și director Gh. Cernea și Cornelia Maftei și inv. Ioan Gatia, soțul acesteia.
După al Doilea Război Mondial, învățători și directori au fost domnii, Tarcea Ioan și Gheorghe Codrea, acesta din urmă a funcționat cu două clase de elevi la școala primară de sus la fosta cantelarie, fostul conac al grofului Feldvary, apoi în anii ’60 s-a construit alăturea o nouă clădire a școlii cu patru săli de clasă și cancelarie, unde au funcționat clasele V-VIII, cu profesori absolvenți ai institutului pedagogic din Brașov și director
Fii satului
Sărbătoarea „Fii Satului” de la Paloş este o zi importanta pentru toţi sătenii. Se ţine în prima sâmbtă dupa Rusalii. Ziua începe cu o slujba la Biserica Sf. Petru şi Pavel din sat, binecuvântă de părintele bisericii şi alti onoriaşi din comună. La acestă sărbătoare toţi localnicii se îmbracă în strae populare. Dupa terminarea liturghii satenii şi oaspeţii se adună în faţa Căminului Cultural şi dansează dansuri populare. Zeci de tineri și bătrâni din Paloș care au luat drumul străinătății se întorc acasă în satul natal. Ei au parte de Şezători , muzică populară si multă voie bună. Sărbătoarea e un prilej de bucurie atât pentru săteni cât şi pentru cei veniţi din depărtare.
Satele Beia şi Ioneşti ar data ca vechime din perioada de început şi de dezvoltarea a feudalismului. În secolele XIII – XIV după ce Transilvania a fost cucerită de regatul maghiar, au fost aduşi saşii şi colonizaţi în vechile vetre româmeşti de pe teritoriul satelor Caţa, Drăuşeni şi Beia. Paloşul a rămas un sat românesc, iar satul Ioneşti un sat maghiar, aşa cum este şi astăzi.
Pe cursul mijlociu al Homorodului Mare, acolo unde valea este cea mai largă iar dealurile sunt încoronate de păduri, unde părăul Poklosülo se varsă în Homorodu Mare, mai sus de paraul Tó care e hotarul istoricului Țara a Secuilor, se așează Ionești. La sud, sud-vest de acestă Țară Sașilor povestește întâmplările sașilor de odinioară.
Ionești este un sătuc secuiesc cu 153 de localnici de religie unitariană. Vecinii lui sunt: la sud vechiul așezământ săsesc, Drauseni, la sud-est Jimbor cel bogat în păduri; la est Satu Nou, la nord-est Orășeni, la nordvest Daia și la vest Petecu. În trecut satul apartinea de notariatul din Sanpaul avand oficiul postal tot aici. În anul 1955 a fost anexat de raionul Rupea având centrul de comuna și primăria la Daia. În momentul de față primăria este în comuna Cata de care aparțin înca patru sate. Satul aflat la 27 km. de Odorheiu Secuiesc și la 22 km de Rupea administrativ aparține de județul Brașov, dar ca localitatea de hotar al Scaunului Odorheiului și după tradițiile istorice și culturale este în strânsă legatură cu microregiunea Rika.
Cea mai apropiată stație de cai ferate este la Cața la o distanță de 9 km. Satul nu este izolat de restul lumii, deoarece este strabatut de drumul asfaltat ce leaga Odorheiul Secuiesc de Brasov si Bucuresti. Despre începuturile satului nu știm date exacte dar cariera de piatră aflată mai sus de sat era folosit și de către români pentru pietruirea drumurilor. Legenda spune ca numele așezământului vine de la Jánosi György care s-a stabilit primul aici. Documentele amintesc prima oară de denumirea Ionești în anul 1448, în anul 1567 îl notau cu 15 porți, în anul 1614 trăiau aici 29 de familii, în 1941 numărul populației era de 389 de persoane, în 1992 trăiau aici 187 de persoane iar în zilele de astăzi sunt 153.
Populația satului este alcătuită din secui gospodari înstăriți. Oamenii de aici sunt agricultori distinși, buni crescători de animale, cioplitori de lemn talentați, bine dispusi, glumeți, cu gaândirea limpede, recitatori de poezii cu suflete de poeți. Putem să spunem că sunt pricepuți la toate care de la velnita până la creația artistică sunt doar la un pas. Puține sunt gospodăriile care să nu aibă un atelier de prelucrare a lemnului cu toate instrumentele necesare. În afară de această nu există sat secuiesc în zona în care să se audă atâtea bancuri, anecdote și observații hazlii ca la Ionești.
Obiceiul poate cel mai interesant al locului este de revelion, cand înainte de miezul nopții, bărbații tineri, căsătoriți își iau rămas bun de la anul ce a trecut povestind în versuri hazlii întamplările din acel an. După miezul noptii tot în versuri se întampina Anul Nou. La capătul de nord a satului, construit pe un deal, este un templu micuț foarte vechi și nespus de drag, al cărui an de construcție se pierde în negura timpurilor ca și începuturile acestei localități.
Arhitectul și istoricul Debreceni László într-un studiu data construcția undeva la mijlocul secolului al XII-lea. Dar fiind oricând clădită, un lucru este sigur: este o biserică foarte veche și valoroasă, care în tot Ardealul nu are multe perechi. Stilul în care s-a construit este cel ogival. Este alcătuit din două părți importante: din sanctuar și nava. În partea nord-vestica se afla turnul construit destul de tarziu, în anul 1821.
Beia păstrează cea mai vechea biserică parohială medievală (dedicată probabil Sf. Ursula), devenită biserică luterană până la finele veacului al XVI-lea. Dar, în lipsa unor cercetări mai aprofundate, începuturile ei nu se cunosc cu mare precizie, rămânând să fie atribuite larg secolului al XIV-lea. Componentele gotice conservate până la noi – o frumoasă boltă pe ogive din cor, cu chei de boltă şi console decorate, o cristelniţă de piatră, ferestre cu muluri având forme diferite, contraforturi, portaluri în arc frânt (la intrarea în navă şi în sacristie), împreună cu un coridor exterior, sprijinit pe arce coborâte la contraforturi, unde s-au amenajat guri verticale de tragere (maşiculi), în vederea apărării faţă de un asediu, ne arată că edificiul a cunoscut o reconstrucţie de gotic târziu, la sfârşitul veacului al XV-lea – primele decenii ale secolului următor. Peste ea s-au suprapus ulterior o altă serie de intervenţii constructive, cu alte forme. După ce cutremurul din 1702 a dus la prăbuşirea arcului de triumf, nava a fost refăcută cu o boltă semicilindrică cu penetraţii; i-a urmat reconstrucţia turnului-clopotniţă (1824-1825) cu patru nivele, aflat la vest de ea, având trăsături neogotice.
Din dotările interioare ale bisericii din Beia, cea mai notabilă pare acum să fi fost un altar din 1513, pus pe seama lui Ioan, fiul mai-cunoscutului artist Veit Stross. Însă, monumentul nu şi-a dezvăluit toate elementele de atractivitate. Alte ancadramente cu decoruri sau urme de pictură medievală ar putea să fie ascunse de tencuieli. Acum pot fi admirate tribunele şi stranele sculptate şi policromate ordonate de-a lungul pereţilor navei şi corului, realizate în 1768-1770 şi în secolul al XIX-lea; de asemenea, orga realizată în 1912 de Karl Einschenk din Braşov.
Biserica este înconjurată în mare parte de o curtină cu planimetrie hexagonală neregulată, dezvoltată pe axa bisericii, de la vest, către est. Însă, datorită stării de conservare, structura ei poate fi doar parţial înţeleasă. Se bănuieşte că iniţial, fortificaţia a dispus de mai multe turnuri, situate aproximativ la extremele planului, dar acum sunt certe doar două, diametral opuse, la nord-vest şi la sud-est. Primul a fost ridicat pe o planimetrie insolită, hexagonală, cu detalii ce cuprind guri de tragere în forma unor găuri de cheie întoarsă, cioplite în blocuri de piatră. Cel de-al doilea, mult mai simplu şi cu planimetrie pătrată, se remarcă mai ales datorită unei cornişe ieşite în rezalit, de tipul celei întâlnite cu precădere în secolul al XVII-lea. Dezvoltările pe verticală ale turnurilor sunt similare, cu trei nivele, accese exterioare racordate la nivelul solului şi la vechi drumuri de strajă, dar şi ferestre de tragere potrivite doar pentru arme de foc cu calibrul mic. O bună parte din lemnăria prezentă la turnuri este cea veche şi poartă date esenţiale, probabil de la refaceri, pentru aceste componente ale fortificaţiei: 1677, la primul, şi 1664 la cel de-al doilea. Dispariţia unor părţi din fortificaţie (turnul de sud-vest şi parte din curtină) poate fi pusă pe seama unei intervenţii de la 1900, de când se ştie că materialul rezultat din demolare a fost utilizat ridicării unei noi şcoli. La scurt timp, în 1909, s-a consemnat şi prăbuşirea unei părţi a curtinei de est.
În spaţiul dintre biserică şi curtină există un nivel consistent cu depuneri şi denivelări care pot proveni de la vechi case interioare, prezenţe obişnuite în vechile ansambluri fortificate, de acest tip, în arealul în care au trăit saşii. Ceea ce atrage atenţia turistului sau a vizitatorului în licalitatea comunei Caţa, sunt vechile cetăţi săseşti fortificate în jurul bisericilor catolice. În centrul Caţei se află o biserică evanghelică cu o cetate fortificată, construită in secolul al XII – lea ca o bazilică romanică, în această biserică saşii şi-au păstrat cele 7 scaune, simbolul venirii lor aici. Ca-n multe alte sate transilvănene, biserica evanghelică din Caţa este polul geografic al locului, căci a fost ridicată lângă răscrucea ce adună-n centrul satului uliţele care-l traversează, la fel ca-n alte sate din ţinut, oamenii locului au început să ridice biserica prin veacul XIII, iar după 200 de ani s-au apucat s-o întărească ori pentru c-a dat focul, ori o năvală spulberase satul, ori ca să se păzească de relele pe care le aduceau vremurile. Însă , o cugetare cum e cea de pe turnul intrării în biserica din Caţa, nu găseşti în multe locuri: „ O felices vos qui in pace de bello et in beilo de pace cogitatis”, adica “Fericiţi voi, care vă gândiţi în timp de pace la război şi în timp de război la pace.”

Suprafață: 11812 ha

Intravilan: 313 ha

Extravilan: 11499 ha

Populație: 2612

Gospodării: 1650

Nr. locuințe: 1175

Nr. grădinițe: 4

Nr. școli: 5

Activitati economice si specifice zonei

Creşterea şi îngrăşarea animalelor
Agricultură

Evenimente

Hramul Bisericii Ortodoxe din Caţa de Rusalii
Hramul Bisericii Ortodoxe Paloş -29 iunie Sfântul Petru şi Pavel
Hramul Bisericii Ortodxe din Beia – 25 martie (Sărbătoarea Buna Vestire)
Zilele satului Ioneşti – prima duminică a lunii august
Târguri anuale de animale în sat Caţa: 6 mai şi 15 septembrie
Fiii Satului în Paloş - 22 august – prima sâmbătă după Rusalii
Condierul satului Caţa - 3-5 octombrie (prima saptamna din octombrie) organizat de Frieder Schuller

Obiective turistice

Cetăţile din cadrul Bisericilor evanghelice Caţa, Beia şi Drăuşeni, Ionești
Bisericile ortodoxe din satele Caţa, Beia, Drăuşeni, Paloş
Biserica unitariană din satul Ioneşti
Monumentul Eroilor din Caţa – dedicat luptătorilor celui de al II – lea război mondial
Fosta şcoală confesională evanghelică (azi şcoala generală)

Facilități oferite investitorilor

Terenuri pentru agricultură, construcţii
Agroturism
Vânătoare şi pescuit

Proiecte de investiții

Înființare sistem de canalizare în comuna Cața, județul Brașov - ANGHEL SALIGNY
Înființare sistem inteligent de distribuție a gazelor naturale în Comuna Cața, județul Brașov - ANGHEL SALIGNY
Construire unitate de învățîmânt în comuna Cața, județul Brașov, în vederea dobândirii statutului de școală verde - PNRR
Sprijinirea incluziunii copiilor rommi prin îmbunătățirea condițiilor de educație din comuna Cața - FRDS
Creșterea eficenți energetice și gestionarea inteligentă a energiei la Primăria din Cața, comuna Cața, județul Brașov - PNRR, componenta 10-Fondul Local PNRR/2022/C10/I1.3
Creșterea eficienței energetice și gestionarea inteligentă a energiei la Școala Generală din comuna Cața, județul Brașov - PNRR, componenta 10-Fondul Local PNRR/2022/C10/I1.3
Creșterea eficienței energetice și gestionarea inteligentă a energiei la Școala Generală cu Grădinița din Paloș, sat Paloș, comuna Cața, județul Brașov - PNRR, componenta 10-Fondul Local PNRR/2022/C10/I1.3
Dotarea cu mobilier, materiale didactice și echipamente digitale a unităților de învățământ din comuna Cața” PNRR C15